Résumé
L’article étudie l’emploi des temps en roumain, surtout sur l’axe du passé, avec une tentative de répondre à la demande sur l’existence ou la non-existence d’une concordance des temps en roumain. L’auteur a examiné d’abord un corpus bilingue, constitué de textes de la littérature française et leur transposition en roumain, pour voir quelles ont été les choix des traducteurs qui devaient convertir des phrases ‘à concordance’ du français au roumain.
Nous avons d’abord constaté que, dans beaucoup de cas, il existe une séquence des temps identique dans les deux langues : (i) l’alternance entre le passé simple et l’imparfait, illustrant le rapport Narration – Arrière-Plan ; (ii) l’existence dans les deux langues de l’imparfait ‘de rupture’ ; (iii) l’emploi de l’imparfait pour exprimer des prédications multiples de type itératif ; (iv) l’emploi du plus-que-parfait pour exprimer une antériorité par rapport à un passé, bien que, pour des raisons cognitives, le PQP est beaucoup plus rare en roumain qu’en français.
Les règles de la concordance des temps sont suspendues dans les deux langues dans les mêmes situations : (i) dans le discours polyphonique, quand l’auteur du texte ‘parle’ directement à son lecteur ; (ii) quand l’auteur exprime des vérités générales (proverbes, maximes, aphorismes, etc. – le présent omnitemporel) ; (iii) dans le discours indirect libre, s’il cite les phrases rapportées ; (iv) dans l’emploi des verbes modaux.
Si on examine l’emploi des temps dans les textes narratifs roumains qui ne sont pas traduits, on constate que la distinction entre l’Arrière-plan et la Narration (exprimée en français par l’alternance entre l’imparfait et le passé simple) peut être formulée en roumain de plusieurs manières : (i) par l’alternance entre des verbes à l’imparfait et des verbes au passé simple (comme en français) ; (ii) par alternance entre formes de présent (pour l’Arrière-Plan) et formes du passé, imparfait ou passé simple (pour la Narration) ; (iii) par l’alternance entre des prédications à l’imparfait (pour l’Arrière-Plan) et des prédications au présent (pour la Narration). Il parait que, pour les deux relations rhétoriques les plus fréquentes dans la littérature de fiction (Arrière-Plan et Narration), le roumain dispose d’une variété de moyens, qui n’existent pas en français. L’unique règle semble être celle d’avoir des séquences homogènes pour chaque relation : si on emploie le présent pour la présentation de l’Arrière-Plan, on est obligé d’avoir des temps du passé pour la Narration (en principal des verbes au passé simple ou au passé composé). Si, inversement, l’auteur a choisi des formes du passé pour l’Arrière-Plan (surtout l’imparfait), il est obligé d’avoir des formes du présent (présent ou passé composé en tant que correspondant perfectif du présent ‘simple’) pour la Narration.
En revenant aux traductions, nous avons constaté que parfois la séquence des temps du passé est différente en roumain par rapport au texte originaire, en français. Le cas le plus frappant est constitué par l’occurrence de deux formes de présent, qui ‘rompent’ la succession des formes du passé.
Une première forme est celle du ‘présent anaphorique’, qui apparait surtout dans des complétives d’objet direct, pour exprimer la simultanéité ou la postériorité par rapport à un passé (type simțeam (IMP) că îmi îngheață (PR) brațele « je sentais geler mes bras (litt. que mes bras gèlent) » pour la simultanéité ou mi-a spus (PC) că pleacă (PR) peste două zile « il m’a dit qu’il partirait (litt. part) dans deux jours » pour la postériorité).
Le deuxième type de présent (que nous avons nommée ‘présent de contamination’) remplace des formes du passé (principalement un imparfait ou un passé simple) dans deux situations. Soit un texte qui contient trois fragments formés d’un passage1 au passé, en style indirect (voix de l’auteur) + un passage2 en style direct, dominé par le présent (d’habitude un dialogue) + un passage3 en style indirect (la voix de l’auteur). Nous avons trouvé des situations dans lesquelles l’auteur, au lieu de reprendre le discours au passé du passage1, choisit pour le passage3 des formes au présent, évidemment sous l’influence du présent du passage2. Un autre ‘présent de contamination’ apparait après une forme du passé simple homographe avec le présent, formes différenciées seulement par l’accent (el explică (PR) – el explică (PS) « il explique – il expliqua », el cântă (PR) – el cântă, (PS)« il chante – il chanta », etc.). Après une telle forme, l’auteur continue la séquence, commencée au passé, avec des verbes au présent.
Du point de vue cognitif, le présent est la forme la plus économique du verbe et il est beaucoup plus fréquent en roumain écrit, par rapport au français écrit, bien qu’en français le présent reste encore la forme la plus fréquente dans la langue parlée. Le phénomène d’extension de l’emploi du présent semble être produit par la tendance, qui semble générale, de rapprochement de la langue écrite de la langue parlée. Cette tendance est très manifeste en roumain mais, bien que plus timide, elle se manifeste aussi en français. De nouveau, le roumain montre sa grande flexibilité, due, probablement, au fait que l’aspect normatif de la grammaire s’est manifesté beaucoup plus tard (pendant la première moitié du XIXe s.), de manière beaucoup plus discrète et ‘tolérante’. D’une part, cette flexibilité permet d’avoir une séquence temporelle identique à celle française, donc conforme aux règles de la concordance des temps (du français, mais avec des manifestations similaires en italien, espagnol, anglais, allemand, etc.) qui sont une adaptation au prestigieux modèle du latin, faite au cours de la Renaissance. De l’autre, elle permet l’intervention du présent pour exprimer des prédications situées, du point de vue de la chronologie, dans le passé, comme le ‘présent anaphorique’ ou le ‘présent de contamination’.
Mots clé
alternance Narration – Arrière-plan, imparfait de rupture, présent anaphorique, présent de contamination
Abstract
Pragmatics of tenses: sequence of predications and chronology
Key words
Narration – Background alternation, ‘breaking’ imperfect, anaphorical present, contamination present
Rezumat
Pragmatica timpurilor : predicații în secvență și cronologie (studiu contrastiv română – franceză)
Articolul studiază folosirea timpurilor în limba română scrisă, mai ales pe axa trecutului, într-o încercare de a răspunde la întrebarea dacă există sau nu o concordanță a timpurilor în limba română, similară cu cea existentă în limbile romanice literare (franceză, italiană, spaniolă, etc.). Autorul a examinat mai întâi un corpus bilingv, constituit din texte din literatura franceză și transpunerea lor în română, pentru a vedea ce alegeri fac traducătorii români care trebuie să redea în română propozițiile ‘cu concordanță’ din franceză.
Am constatat mai întâi că, în multe cazuri, există o secvență a timpurilor identică în cele două limbi: (i) alternanța perfect simplu – imperfect, pentru a reda raportul dintre Narațiune și Fundal; (ii) existența în cele două limbi a imperfectului ‘de ruptură’; (iii) folosirea imperfectului pentru a relata predicații multiple de tip iterativ; (iv) folosirea mai mult ca perfectului pentru a exprima o anterioritate față de un trecut, deși, din motive de tip cognitiv, mai mult ca perfectul este mult mai puțin frecvent în română față de franceză.
Regulile de concordanță a timpurilor sunt suspendate în cele două limbi în aceleași situații: (i) în discursul polifonic, când autorul textului se adresează direct cititorului; (ii) atunci când sunt exprimate adevăruri generale (proverbe, maxime, aforisme, etc. ce conțin un prezent ominitemporal); (iii) în discursul indirect liber dacă sunt citate propozițiile relatate; (iv) în folosirea verbelor modale care par să ‘ignore’ concordanța.
Dacă examinăm modul în care sunt folosite timpurile în texte narative românești care nu sunt traduceri, constatăm că distincția dintre Fundal și Narațiune (exprimată în franceză de alternanța dintre verbe la imperfect și verbe la perfect simplu) poate fi redată în mai moduri: (i) prin alternanța între verbe la imperfect și verbe la perfect simplu (ca în franceză); (ii) prin alternanța unor forme verbale de prezent (pentru Fundal) cu forme de trecut (imperfect sau perfect simplu pentru Narațiune); (iii) prin alternanța între predicații la imperfect (pentru Fundal) și predicații la prezent (pentru Narațiune). Se pare, deci, că pentru cele două relații retorice avute în vedere, care sunt cele mai frecvente în literatura de ficţiune (Fundal și Narațiune),limba română dispune de o varietate de mijloace care nu există în limba franceză. Singura regulă aplicată de autorii români pare să fie cea a unor secvențe omogene: dacă autorul folosește prezentul pentru toate frazele ce constituie un Fundal, este obligat să introducă pentru Narațiune forme ale trecutului (perfect simplu sau perfect compus). Invers, dacă a ales forme ale trecutului pentru Fundal (în principal verbe la imperfect), autorul trebuie să introducă pentru Narațiune forme ale prezentului (prezent sau perfect compus, ca formă perfectivă a prezentului).
Reluând examinarea traducerilor, am constatat că uneori secvența de timpuri ale trecutului este diferită în română față de textul originar în franceză. Cazul cel mai izbitor este constituit de ocurența a două tipuri de prezent, care ‘rup’ succesiunea de forme ale trecutului.
Primul tip este ‘prezentul anaforic’, care apare mai ales în completivele directe, pentru a exprima simultaneitatea sau posterioritatea fața de un trecut (în propoziții ca simțeam (IMP) că îmi îngheață (PR) brațele pentru simultaneitate sau mi-a spus (PC) că pleacă (PR) peste două zile pentru posterioritate).
Al doilea tip de prezent (pe care l-am numit ‘prezent de contaminare’) înlocuiește forme ale trecutului (mai ales forme de imperfect sau de perfect simplu) în două situații. Fie un text care conține trei părți : un pasaj1 în stil indirect (vocea autorului) exprimat de verbe la trecut + un pasaj2 în stil direct dominat de prezent (de obicei un dialog) + un pasaj3 în stil indirect (vocea autorului). Corpusul ne-a oferit exemple în care autorul, în pasajul3, în loc să reia formele verbale la trecut din pasajul1, continuă pasajul3 cu verbe la prezent, evident sub influența părții mediane. Un alt ‘prezent de contaminare’ apare după o formă homografă a perfectului simplu cu prezentul, diferențiate numai de accent (el explică (PR) – el explică (PS), el cântă (PR) – el cântă, (PS), etc.), iar autorul continuă secvența, începută cu verbe la trecut, cu verbe la prezent.
Prezentul este, din punct de vedere cognitiv, forma cea mai economică a verbului și este o formă mult mai frecventă în româna scris în comparație cu franceza scrisă, unde prezentul rămâne forma cea mai frecventă numai în limba vorbită. Fenomenul extinderii folosirii prezentului pare să fie rezultatul tendinței probabil generale de a apropia limba scrisă de limba vorbită. Această tendință se manifestă și în franceză, chiar dacă mai timid.
Din nou, limba română își arată marea flexibilitate, datorată, probabil, faptului că aspectul normativ al gramaticii s-a manifestat mult mai târziu (din prima jumătate a secolului ai XIXlea), iar normele sunt, prin tradiție, mult mai discrete și mai ‘tolerante’ decât cele din franceză. Această flexibilitate permite, pe de o parte, să avem o secvență temporală identică cu cea din franceză, deci conformă regulilor de concordanță a timpurilor (în principal reguli din franceză, dar care au manifestări similare în italiană, spaniolă, engleză, germană, etc.) care sunt o adaptare a prestigiosului model cultural și lingvistic al latinei, reguli create în timpul Renașterii. Pe de altă parte, flexibilitatea permite apariția prezentului pentru a exprima predicații situate, din punct de vedere cronologic, în trecut, cum ar fi ‘prezentul anaforic’ sau ‘prezentul de contaminare’.
Cuvinte cheie
alternanța Narațiune – Fundal, imperfect de ruptură, prezent anaforic, prezent de contaminare